15 cele mai frumoase lucruri (mărunte) în viață

În ordine aleatorie:

1. Ceaiul verde cu iasomie. L-am descoperit într-un borcănel micuț, cu dop de plută, și cred ca îl voi iubi toata viața. O încântare a simțurilor!! Aroma subtilă călătorește din nas direct către gat și apoi îți învăluie tot corpul, și e incredibil cum pare să nu îți atingă limba  nici măcar o secundă, încât simți că în tot timpul acesta n-ai făcut decât să miroși (o grădină întreagă, aș putea spune). O alăturare cel puțin nobilă.
2. Ciocolata neagră. Multă vreme nu am fost prietene. Am acceptat-o într-o periadă stresantă de sesiune în care am simțit că papilele mele gustative au nevoie de asprime. What a fool I've been!! Atat de fină, atât de subtilă, te face să înțelegi că adevărata dulceață a vieții vine din profunzime...E varianta comestibilă a fascinației barbaților pentru femeia arabă (puternică, seducătoare, misterioasă).
3. Cățeii. Și probabil toate animalele mici (a se include și omul). Ghemuri de puf, ghemuri de roz, ghemuri de soare. Îmi smulg o reacție incredibilă de duioșie amestecată cu...canibalism. Le-as smotoci, le-as băga în gură, le-aș băga în suflet. Incredibilă senzație de dragoste pură, care mă face să cred că drăgălășenia lucrurilor mici trezește în noi o genă responsabilă cu toată frumusețea și împlinirea din lume.
4. Mirosul de iarbă cosită. Pentru că poartă în el senzația de vară, de libertate, de viață trăită în armonie cu universul. Pentru că nimic mai mult nu-mi doresc pe lume primăvara și vara decât să alerg pe dealuri, să mă contopesc cu natura, să mă reduc la esențial. Și lângă această plăcere e visul că într-o zi o sa trăiesc într-o casă la marginea unei păduri, la fel ca o femeie minunată pe care am întâlnit-o în copilăria mea, și care din paie și mușchi și coajă de lemn făcea adevărate opere de artă. Și-atunci am înțeles că nu e nimic mai curat și mai pur decât dorința de a te uni cu pământul.
5. Marea. Cu ea am o adevărată poveste de dragoste. În copilărie îl salutam pe Neptun cu respect și solemnitate profundă în fiecare an, la venire și la plecare, fiind convinsă că fiecare val care se mișca purta răspunsul lui la acest salut. În adolescență am căutat dragostea și pofta de viață în fiecare răsărit, așa cum mă învățaseră cei de la Vama Veche că trebuie să fac. Acum, fiecare vară petrecută departe de ea e o vară în care eu sunt străină, eu nu sunt eu. Piele sărată, piele fierbinte, piele de ciocolată. Păr rebel și mereu ondulat. Tălpi fine. Nisip în palmă, nisip lipit pe piele, nisip în valiza de întoarcere...Vara asta-am să mă-ndrăgostesc...
6. Cărțile. Tot ceea ce sunt astăzi le datorez și lor. Uimitoare voluptate de a descoperi între două bucăți de carton un milion de lumi, un milion de ființe, un milion de "tu"-uri, fiecare în altă ipostază de care simți că eul narativ era mai conștient de tine decât ești tu, ca și când te-ar arăta cu degetul: "uite, uite cine esti!!". Nimic nu mă face pe lume să mă simt mai goală, mai dezbrăcată de puterea cuvântului și de umanitate decât lipsa unui roman (la fel ca și lipsa timpului pentru a îl savura). Teribil supliciu de a reveni la realitate atunci când se termină, teribil sentiment de sfârșeală! Și îmi jur că nu mai pot suporta încă o asemenea despărțire, dar mereu apare o carte nouă, care mă îmbie, mă convinge, și mă face să mă îndrăgostesc. Cărțile te fac mai frumoasă, la fel și locul în care le citești. Sprijinită de un pom, pe o banchetă de tren, pe un pervaz de geam cuibărită între perne pufoase...
7. Mătasea. Materialul nobil. O a doua piele. Simți că ești îmbrăcată în apă. Simți că ești îmbrăcată de îngeri. Simți că vântul bate pentru a-ți văluri ție îmbrăcămintea. O definiție a plutirii, a culorii pe care o emani, a frumuseții în cea mai transparentă și flatantă formă.
8. Senzația de plutire de după sport. Cum de nu te-am descoperit decât târziu, clăditor de trupuri zeiești și de caractere nobile? Orgasm al mușchilor și-al endorfinelor, te face să înveți că numai odată cu lupta vine câștigul și nimic din ceea ce înseamnă ocoliș nu te desăvârșește. Încordarea voinței, puterea care vine din limita ambiției, încordarea mușchilor, atingerea obiectivelor și apoi o desfătătoare satisfacție, ușurătate, plutire...Nimic pe lume nu mă face să mă iubesc pe mine însămi mai mult decât acest umil și vechi-de-când-lumea exercițiu al ființei.
9. Muntele atunci când soarele strălucește pe zăpadă.  Pentru că nici diamantele nu au o mai frumoasă strălucire. Incredibilă senzație că stai deasupra lumii pe un miliard de cristale. Nimic nu mă face să mă simt mai prețioasă și mai liberă.
10. Gheața pe geamuri. Pictură de curent impresionist. Mereu mă întreb ce-a vrut să spună iarna când le-a pus acolo și de ce nu rămân acolo tot anul?! Parc-ar fi răsuflare de zână.
11. Pantofii. Niciodată prea mulți, niciodată prea colorați, niciodată prea frivoli. Pentru că mereu se ascund de mine atunci când îi caut, mereu mă umilesc pentru că sunt prea mică, și mereu mă surprind atunci când nu îi doresc cu cele mai frumoase minuni de modele. Arta la picioarele mele. Pentru că ei mă ajută să fiu cameleonică, sigură pe mine, împiedicată, fragilă și fină.
12. Muzica - în glas și în spirit. Are un impact atât de puternic asupra mea încât e în stare să îmi schimbe o etapă din viață. Nu pot să o ascult fără să cânt, nu pot să o fredonez fără să mă atingă. Mă emoționează profund, și simt că toată viața mea poate fi redată doar printr-o succesiune de melodii de fundal. Prima mea mare dragoste, ultimul meu mare regret. Vreau să cânt!
13. Somnul în timpul furtunii. Senzația de protecție pe care mi-o dă camera aerisită și așternuturile moi, ca și când aș avea o peliculă care mă ține departe de orice rău, nu doar de natura dezlănțuită. Mereu am iubit furtuna și sălbăticia ei! Mereu am simțit că înțeleg, la un anumit nivel, de ce e atât de supărată...
14. Camera bunicii (de pe beci). În zilele toride mă ascundeam acolo să dorm ca într-o oază de răcoare și întuneric. O făcusem a mea chiar și pe timpul cât eram plecată - lăsam mereu bilețele surpriză cu sarcini pe care să le îndeplinească în lipsa mea pentru ca acest cuibușor să-mi fie cât mai pe plac. Șifonierul era ticsit de amintiri, de mame și mătuși tinere și cochete, de copilărie, de porturi populare și pături grele din lână cu motiv popular care îmi produceau mâncărimi pe piele. Trecutul din casa bunicii era ca un teritoriu care mă durea, pentru că deși îl găseam pretutindeni, eu nu făceam parte din el, și cu mintea aceea de copil conștientizam cumva ireversibilitatea timpului. E camera în care am cugetat cel mai adânc la rațiunea ființei, și eram doar un copil...
15. Râsul cu lacrimi. Ceva ce mă caracteriza puternic până nu de mult. Eu eram fata care râdea în cascade de lacrimi tot timpul, pentru orice. Într-un final am pierdut acest lucru. Poate era apanajul copilăriei, poate am pierdut inocența de a mă bucura sincer și simplu și din orice ca și atunci. Dar chiar și-n zilele astea, atunci când se întâmplă, e cel mai sincer semn că nu pot fi mai fericită de atât.

The Boy and the Stork

Spring has shown its warmth to me today and revealed its two facades.
One had shimmering eyes of transcending kindness, that made me look stupid and foolish and eager the whole day (needn't I say I have searched the internet in order for it to reveal a means by which I could make those eyes read what I had to write).
The other (two of them, actually) had black and white feathers, and for the first time in many years has given me the good news of springtime while in an ensemble.
Oh, the wonders of life during springtime! They all appear in pairs, when you least expect them, looking beautiful and fresh like a baby's skin, but standing tall, far from reach, in their grandiose yet humble nests.



P.S. English...fourth grade level...nailed it!!:-))

mind blowing

Contrast între nimicuri...

- Poate că ea însemna nimic pentru ei, își zise Tormenta, dar și nimicul ăsta trebuia să ducă la ceva. Până la urmă, Dumnezeu a creat lumea chiar din Nimic...Nimic și Cuvant. Nu nimic și poze de pe Facebook, nu nimic și frumusețe desăvârșită, nu nimic și plete bogate în vânt, nu nimic și popularitatea strecurată printre figuri zâmbitoare de prieteni si 672 de Like-uri. Nimicurile și Nimenii își întorceau colții în vremea aceea, ca niște adolescenți frustrați care împușcă jumătate din școlile americane. Nimicurile și Nimenii se răsculau, luptau cu frustrările, strângeau din dinți, ajungeau sus, torturau încrezători toată suflarea care le amintea de aproape-copilăria lor invizibilă.
În contrast cu lumea gri din amintirea părinților ei, în contrast cu Egalul, Nimicul plânge sub poarta nebăgării în seamă, sub iluzia flușturatică a sclipitorului frivol pe care nu îl poate atinge, se închină la frumusețea pe care nu o are, vrea Să Fie, Să Aibă.
Chiar de n-are decât o bluză mototolită-n dulap, Egalul știe că și în dulapurile celorlalți zace aceeași avere. Egalul Face și Știe, el Simte și Se Bucură. Egalul manancă covrigi muiați în sana la colțul facultății și bea bere din pahare lungi, Egalul merge la teatru și la mare cu cortul, citește cărți la lumina lanternei sub plapumă și râde cu toți dinții la lumina lunii de stelele pe care le știe numi și așeza în spațiu.
- Poate că lucrurile s-au schimbat de-atunci, îi zise Serena...Dar, Dumnezeu știe, eram fericiți...
- Și noi suntem, mamă. În felul nostru primitiv de zgomotos, masochist de singuratic și dureros de ambițios. Și noi suntem...zise Tormenta, grăbită să încarce ultimele poze pe laptop. Fără aplauzele mulțimii de like-uri simțea ca nu se poate bucura...

Is this the world I live in?

Sub mii de cristale albe a înghețat lumea...Romp-romp-romp se-aude sunetul pașilor mei, singuri în lumea întreagă. E o linie fină între bufoniadă și interesant, iar lumea din acest oraș s-a îndepărtat de ea de mult. Nimic nu te face să te simți mai singur decât o lume în care nu mai aparții, care nu-ți mai îmbracă pașii copilăriei în drumul cunoscut de acasă. Și dacă gândurile mele vibrează cot la cot cu progresul, înseamnă că oamenii de-aici îmi par mici pentru că au rămas în urmă... I love you my hometown, but the people you shelter are making me ill. Pare că și zăpada sună altfel de când nu mai sunt de-aici...Și cade în gol...

♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♪

           "You're a song written by the hands of God"...Even your name seems to sing itself... 


Îmi ești atât de aproape în suflet încât simt că prezența ta mi-a mai înfiorat simțurile și într-o anterioară existență. Amintirea chipului tău angelic plutind parcă peste masa fumegândă de tutun îmi întregește convingerea că visul predestinat în care m-am temut că o să îl întâlnesc pentru că ar fi însemnat să te port în suflet toată viața - că acel vis n-a fost altceva decât încă un semn divin, la fel ca mulțimea de cercuri ale sorții care mi se părea că se tot închid în perioada în care mi-ai acordat pentru prima dată atenție.
Având convingerea că suntem mici și că deasupra noastră tronează o forță care e mai presus de închipuirea noastră muritoare, cumva m-am convins că această forță comunică într-un mod minunat cu mine, că mi te-a înfățișat ca într-un con de lumină, și că tocmai în momentul în care nu îmi puteam imagina cum ar fi să îmi imaginez frumusețea ta atingându-mi în vreun fel viața (de frică să nu îți profanez imaginea desăvârșită nici acum nu pot merge cu gândul prea departe), tocmai atunci ai venit și mi-ai spus:
                         -  Ești frumoasă...
...și-ntreaga mea lume a căpătat sens și culoare, și-am știut atunci că nu trebuie să mă mai îndoiesc niciodată...

Special people. Part 2. Portret de Bulinuță.

Dacă aș putea prefigura delicatețea și perfecțiunea într-o figură, aceea ar fi cercul, și la fel ca și prietenia noastră, nesfârșitul nu are unde să fugă atunci când are în jur 360 grade de iubire, ca într-o îmbrățișare...Însă când vine vorba de bulinuțe, ei, aici e și mai și. Unde s-a mai pomenit atâta drăgălășenie, atât de multă veselie, un râs zglobiu și un mod de a face haz de necaz care mi-a înseninat cele mai sumbre zile ale vieții mele, învățându-mă că viața nu e altceva decât bucurie pe pâine. Zilele adolescenței mele au fost mai frumoase și mai piperate având alături o asemenea camaradă, pe umărul căruia nu doar că puteam să-mi plâng amarul până la aberație (și-atunci apăreau povești cu oameni mici și viziuni despre înmormântări proprii), ci și să-mi ud bucuriile cu lacrimi de râs până la isterie. Și pentru că prietenia adevărată nu o urnești prea greu din loc, aflați că această făptură deosebită, care privește lumea dintr-o mare de bucle prin doi ochi ageri parcă pictați pe un ten perfect, a știut să ierte încă din prima zi în care am cunoscut-o, de la faptul că i-am deschis fermoarul de la bluză în fața clasei atunci când nu avea nimic pe dedesubt, și până la prima lună de facultate în care am proiectat-o fără voia mea într-un loc prea aglomerat pentru planurile ei de atunci, într-un cămin care a făcut-o să fie perfecțiunea de bulinuță care mi se înfățișează astăzi. Ea spune că o parte din ce este azi mi se datorează și mie, dar parcă n-aș știi cu câtă modestie mi-a stat mereu alături, încercând să mă facă să mă vad tot timpul prin ochii ei binevoitori, dorindu-mi tot ce e mai bun și mai frumos, având numai vorbe de laudă atunci când îmi plecam capul de nesiguranță, iar pentru toate aceste lucruri, cred că o parte din ce e ea a coborât direct de la Dumnezeu legată cu o buclă de înger. Pentru toate aceste lucruri, Bulinuța mea dragă, Te Iubesc și îți mulțumesc!!