Mi-am amintit azi de o scriere mai veche, pe care o iubesc și pe care-mi doresc să o las aici mărturie pentru o persoană care este departe, dar care îmi lipsește în fiecare zi:
"... Mi-ar plăcea să pot spune că am ceva de spus, că îmi freamătă în suflet vorbe care sunt în stare să atingă omenirea în cel mai frumos mod, sau să stârnească controverse, sau să ridice polemici și probleme...Dar nu, nu am...Sunt la fel de nepăsătoare ca hibernarea ursului din luna lui undrea, la fel de liniștită ca zăpada care face să pară că lumea se oprește în diminețile în care o găsim afânată și neumblată...Am timp să stau și să rumeg la tot ce mi-e drag și la tot ce mi-e dor.
Și-n lucrurile astea importante se ascund doi ochi rotunzi și frumoși, care mă căutau înfometați prin toată sala, zi de zi...Pentru că toate lucrurile mari și nemuritoare încep cu o privire și cu un zâmbet...Câtă chimie într-un singur moment în care ochii ți se întâlnesc duios, curios, vesel; moment ce îți rămâne în amintire no matter the time, no matter the place, no matter the distance. Și lucrurile mărunte, făcute dintr-un suflet cald și bun, cântăresc mai mult decât o mie de cuvinte. Am învățat că distanța se topește în fața unui "mi-e dor" și că aripile timpului nu pot să măture amintirea atunci când ți-e drag un om, că dăruirea se face prin gesturi dar și prin cuvinte și că, oricând, bucuria de a te deschide te eliberează de tot ce-ai ascuns până atunci... Poate că "niciodată" înseamnă prea mult timp...Dar tot ce știu e că niciodată nu voi fi Fără Sens...Pentru că amintirea lui s-a ascuns pentru totdeauna în mine..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu