Ai o șansă, n-o rata

Mi s-a propus o afacere. Niciodată nu am știut să fac afaceri, pentru că sunt genul de om care, dacă se află în fața unui raft cu două produse de aceeași calitate îl va alege neapărat pe cel mai scump doar pentru că avea ambalaj cu buburuze și sunt suficient de "amețită" să uit mereu să număr bănuții pe care îi primesc rest la ghișee. Sunt atât de marketing-strategică încât de 3 săptămâni mă chinui să vând mașina lui taică-meu pe un preț rezonabil, pe un site de "circulație" națională intensă în domeniu și nu am primit nici măcar un mail cu înjurături. Și totuși mi s-a propus o afacere! Și e genul de afacere eco-friendly, prin care tu ajuți oamenii să fie mai frumoși și mai buni, care folosește legea atracției ca promotor, care pune baza pe lucrurile esențiale, nu pe frivolități. Și ca să sune și mai perfect, e genul de afacere în care nu faci nimic și câștigi sume imense, la care contabila de la IMM-ul din colț nici nu îndrăznește să viseze seara la ora 5 când vine ea de la serviciu. Pe scurt - MLM. Și atunci, când vezi tu numai "lapte și miere", când ți se flutură pe la nas bilete imaginare de avion către Bora Bora, când îți zice omul clar că el, în altruismul lui atât de caracteristic speciei umane, nu dorește în viața asta nimic mai mult decât ca tu, unicul, minunatul, să te dezvolți și să câștigi bani, dacă se poate mai mult decât el...CUM DOM'LE SĂ NU FII PARANOIC?
Copii, deci, ce am învățat noi astăzi?

1. Că oul Kinder poate fi un excavator, un elefant, o păpușă.
2. Că în baia lui Paul e mai fain să faci treaba mare.
și, foaaaaaartttteeeeee important
3. Că banii vin din copaci piramidali creatori de rețele fictive.



Noapte bună, copii!

...There's such a lot of world to see!

Pentru că nu reușesc să îmi găsesc astâmpărul în ultima vreme tot visez și visez...Și visând mă întorc pe drumurile pietruite din frumoasa Italia, mirosind a migdale și a gelato, ferindu-mă împreună cu Alina mea de o Vespa grăbită, trezindu-mă zilnic asurzită de clopotele care cântă pe ritm de "That's amore". Și e acolo și marea, și pizza, și străzile înguste pe care ne pierdeam zi de zi, și limba cea articulată și dulce și un pic înțepătoare la urechi, și Veneția cea pestriță, și Ioana cea diafană... Și mă transpun înapoi în Grecia, olimpică și mitologică, unde briza îmi umplea pletele de sare și mesele erau mereu pline și veselia era la ea acasă...Și simt cum mi se scurge sucul unui pepene pe buze, și simt atingerea țepoasă a palmierilor, și gustul calamarului scăldat în tzatziki, și-mi simt pielea fină de amestecul magic al săpunului cu măsline și levănțică, și ușurința toropelii dimineților în care pielea îmi era bronzată. Meduze mov, lasere verzi, albastrul neînșelător al Egeei, valurile care se sparg precum farfuriile la picioarele petrecăreților un pic creoli...
Și-mi aduc înapoi Viena cu toată impunătoarea ei semeție...Străzile reci, oamenii reci, ciocolata caldă. Zumzet și forfota, supa cu gogoși și supă cu clătite, un hotel din alte vremuri cu lift greoi și metalic, o orgă imensă care îmi răsună în coșul pieptului făcându-mă să nu pot să duc sunetul în mine, făcându-mă să vreau să îngenunchez. Muzee, sarcofage, dantelă pe clădiri... Viena are eleganța și magia unui glob de Crăciun, pictat cu motive baroce, Viena e precum diamantul din steluțele ce-i împletesc părul lui Sissi, e nobilă și revelatoare.
O călătorie nu e doar un itinerariu  încropit obiectiv de o agenție de turism, ci e o perspectivă nouă asupra vieții. De fapt, e ca o mică viață în sine, pentru că depășește limitele temporale ale șederii efective și devine o etapă, o cultură, o amintire. Te ajută să descoperi o națiune și sapă atât de adânc încât de descoperă și pe tine. E un alt tărâm în care tu poți să fii mereu altul, poți să uiți de unde vii și să te prefaci. Și vii de-acolo nou, cu poftă de viață, cu dor de casă, și cu un viciu puternic - dorul de ducă!

Isn't it ironic

Cel mai frustrant lucru e când semnătura îți reușește perfect elegant atunci când mâzgălești un colț de foaie la întâmplare, în timp ce în acte oficiale, pe carduri și alte instrumente cu care te "procopsești" pentru măcar vreo 5 ani arată mereu ca și când te-ar fi sugrumat cineva până la înverzire în timp ce o "iscăleai" (mereu cu mare, mare grija)!

Sunt rea, deci exist!

Sarcasmul este cea mai buna replică...Atunci când vrei să te ascunzi, atunci când vrei să pari superior, amuzant, atunci când te doare...Dacă adevărul ar putea ieși forțat de pe buzele noastre strigând tot ce simțim, noțiunile de demnitate și de orgoliu n-ar avea nicio aplicabilitate.
Când simți că te lovește ceva, aproape instantaneu ripostezi cu o grație de hienă, fără să conștientizezi că impulsul răutăcios a străbătut calea prin corpul tău în mai puțin timp decât ți-a luat ca să ți se încordeze mușchii feței în spasmul unei surprinderi, a unei grimase. Ai reușit, ai dat replica!! O parte din tine e mândră, câștigătoare, știi bine că azi e ziua în care nu te-ai umilit, ci ai umilit, pentru că oricine a vrut să te îngenuncheze merită să i se taie capul. Așa că poți întoarce spatele victorios și poți pleca, ți-ai încuiat adversarul!!
Dar satisfacția răzbunării e mai amară decât orice umilință, iar singurătatea celor victorioși e cea care îi face să pară atât de impalpabili...
Dac-am putea să auzim ce gândesc ceilalți cu adevărat, poate că viața în comun ne-ar fi imposibilă, plină de umilințe și de victorii gratuie. Și totuși, spunea cineva cândva: cât de multe lucruri am putea face cu un simplu te iubesc...Dacă am îndrăzni să îl spunem...

Narcis și Picasso, față în față

Coral și alb-rozaliu - perfecțiune pe care o poți aplica cu o pensula în fiecare dimineață. Te-ascunzi sub o mască, dar toți te văd, toți știu că ești acolo, toți știu că te-ai ascuns. În fiecare zi mai descoperi un defect și simți ca, acoperindu-l, te apropii un pic de desăvârșire. Și zi de zi, stratul devine mai gros, mai prăfuit, mai strălucitor... Apoi vine seara, moment magic al descoperirilor...Cortina cade și praful se șterge, rămâi doar tu, goală, vulnerabilă, autentică...Dacă poți să te privești în oglindă așa, ești pe drumul cel bun...Dacă simți nevoia să stingi lumina în secunda doi înseamnă că ești sclava unei aparențe care, dă-mi voie, nici măcar nu e reușită.
La 20 de ani ai zice că nu poate exista nimic mai proaspăt decât chipul tău, nebrăzdat, nepătat, neșifonat de viață...Și totuși, zilnic caut un ten liber de încorsetarea pudrelor și a prafurilor colorate, fiindu-mi din ce în ce mai greu să îl descopăr în jur. Machiajul e artă, umbrele îți pot contura chipul și pot păcăli ochiul în moduri jucăușe, dramatice, naturale. Machiajul te transformă (puf!) în gheișă, divă, regină gotică... Dar naturalețea, fie ea și parțială, e cea care îți transpune ființa pe chip, e cea care se bucură cu tine, zâmbind fără să lase cute, plângând fără să se scurgă pe obraji în dâre negre, sărutând fără să lase urme decât în suflet...

Somehow I always end up in this place

Nu e pentru că vreau, sau pentru că îmi caut dinadins un tipar... E pentru ca așa sunt eu și ăsta e drumul meu... Nu e pentru ca n-aș știi să aleg sau să culeg, să îmi dau seama de valoarea unui om... Până la urmă prietenii mei cei mai buni sunt persoane speciale, blânde, bune, inteligente, de la întâlnirile cu ei mă întorc plina de ceva nou, mai bună...
Dacă încă mai cred în dragoste este pentru că am văzut pe viu că ea există. Cunosc oameni care sunt împliniți și compleți, care își stau unul altuia alături într-un fel atât de natural și de firesc încât ai impresia că armonia începe cu ei și prin ei. Și totuși, ceva din mine mă aduce mereu pe același făgaș... Nu este o lamentare!! Nu, nu!! Ador puterea pe care ți-o dă suferința și experiența de care te încarcă, ador că pot să ghicesc aura unui om cunoscându-l doar atât cât trebuie să cunoști pe cineva ca să poți să zici că nu îți este foarte străin. Și mai ador felul în care, ridicându-te, îți dai seama că nimic de felul a ceea ce te-a doborât inițial nu o sa îți mai poată face rău... Nu sunt o romantică, constat că în ultimii ani îmi e foarte greu să mă desprind cu picioarele de pe pământ... Dar sarcasmul nu m-a acaparat într-atât încât să nu mai cred și să nu mai știu că există lucruri minunate în viața asta. Nu pot să nu constat cum fiecare clipa, fiecare întâmplare se adună în mod organizat într-un puzzle, fără să fie nevoie să o pun eu acolo, revelându-mi câte ceva despre mine, câte ceva despre viața mea, indicându-mi ceva despre ceea ce va fi... Cum pot sa nu cred în destin și în Dumnezeu când ultimii ani mi-au adus atât de multe răspunsuri la atât de multe întrebări ?!
Cumva, ajung mereu la aceeași răspântie, și dragostea prinde forme de cerc închis...Cumva nu pot să mă desprind de un tipar, așa cum nu pot să-mi depășesc contururile ființei... Dar știu că numai eu pot să decid cine sunt și care e starea mea de spirit în fiecare moment...Un strop de optimism, o gura de aer proaspăt și pornesc la drum (mereu același drum) cu certitudinea că am mai crescut un pic și păstrând în mine fiecare experiență (bună sau rea) ca pe un lucru drag, pe care îl iei cu tine oriunde te muți...