Se uitau străini unul la celălalt, ca și când ar fi văzut în ochii celuilalt toată viața pe care puteau să o trăiască dacă nu s-ar fi întâlnit. Distanța dintre ei se mărea cu fiecare răsuflare, cu fiecare clipire... Parcă cu regret el își stinse țigara, încercând să pună capăt tăcerii, singura care îl mai mângâia la ceasul acesta al dimineții:
- Și, zise, în fiecare zi treceam prin fața magazinului de ilustrate și era acolo... Dar era acolo în așa fel încât nu îi puteam percepe ființa într-un mod material. O boare, un abur... Da, asta era...Mai mult o iluzie decât o ființă încropită din oase și carne...
- Ai ezitat? murmură ea fixându-l cu ochii înmărmuriți într-o rugăminte.
- Aș fi vrut să ezit, dar am intrat direct, fără să gândesc, fără să știu...
Ea lăsă ochii în jos, cuprinsă de un freamăt nervos. Tremura cu toată ființa, așa că își luă un moment să respire, să se piardă în fumul din bucătăria mică. Atinse cana de ceai. Era rece...Oare câte ore trecuseră de când se așternuse această tăcere de oțel? Freamătul nervos o făcu să deschidă geamul. Aerul rece o îmbătă, strecurându-se în bucătăria care devenise prea mică pentru cei doi de acum străini și făcând-o să pară mai largă, mai suportabilă. El ridică privirea și îi urmări contururile... Ochii îi fugeau ca și când s-ar plimba pe un teren cunoscut, cucerit de mult, căruia îi cunoștea toate secretele. Mișcarea nervoasă a genunchiului îi dădea de veste că nu mai e mult timp...I se alătură la fereastra, își aprinse încă o țigară, trase un fum, apoi îi dădu drumul în aer...Era ca un abur...Câteva secunde se pierdu într-un colț de amintire, dar destul încât ea să îi prindă zâmbetul înfiorat, involuntar, care îi arcuia sprâcenele într-un fel pe care ea nu-l mai știa de mult...Îi răspunse cu un zâmbet trist și cu gestul complice pe care îl făceau încă din prima noapte petrecută împreuna...Îi fură țigara, trase un fum adânc, îl eliberă printre dinți, lăsându-l să treacă pe langă urechea lui ca o mângâiere. El o privi aproape implorând...Se întoarseră la masă - ea mai înviorată, el dărâmat.
- ...Avea mereu sprânceana dreaptă ridicată, ca într-o continuă întrebare. Și mă-ntrebam de ce se tot întreabă. Și-apoi am văzut că scepticismul ei nu e altceva decât o continuă mirare în fața lumii și a vieții. Era ca o copilă care parcă vedea pentru prima dată orice - o frunză, un bătrân, o urmă într-o ceașcă de cafea... Și-atunci am simțit din nou că nu vine din rândul lumii, că nu-i altceva decât un abur, o boare...Pentru că totul e ușor, imaterial pentru ea, frumos, pur. E ca și când ar fi învăluită de albastru...Și aș fi vrut să nu vreau să intru, aș fi vrut ca dintre toate deciziile din viața mea aceasta să fie cea mai spontană, prostească și pripită...Dar n-a fost așa, a fost cea mai lucidă clipă.
- Și-ai zburat, Amike...îi spuse ea blând, zâmbind neprefăcut. Folosise porecla ștrengărească cu care îl tachina când îl cunoscuse prima dată, dar înainte să îl cunoască. Și zâmbetul ei îi dădu aripi ca-n prima zi, necugetând sări de la masă, îi căzu cu capul în poală, iar ea își cufundă mâinile în părul lui sârmos...
Zorii mijeau, bărbați în pantaloni bleumarin de fetru se desprindeau de porțile caselor, înaintând mecanic, sacadat, în aceeași direcție, în același ritm. În cartierul industrial nu distingeai decât gri și bleumarin, ca într-o uniformă. Poarta zăngăni metalic și el ieși pierdut, greu.. O luă în aceeași direcție pe asfaltul umed, laolaltă cu uniformele, fără să știe că, de sus, veghează ea. Ea zâmbi senină, urmărind ropotele egale, metalice. Cu cât era mai departe, cu atât îl vedea mai gri și mai bleumarin. Își prinse brațele ca-ntr-o îmbrățișare de sine și simți carnea grea, puternică. Și-atunci știu că nu poate fi nimic altceva în ființa ei decât terestru - piatră, pământ și metal. O dată cu aburul ce se ridica de la pământ, vestind un ger năpraznic, îl distingea și pe el pierzându-se, ridicându-se parcă spre orizont, ca un abur...Un om în rândul lumii...
