Special people. Part 2. Portret de Bulinuță.

Dacă aș putea prefigura delicatețea și perfecțiunea într-o figură, aceea ar fi cercul, și la fel ca și prietenia noastră, nesfârșitul nu are unde să fugă atunci când are în jur 360 grade de iubire, ca într-o îmbrățișare...Însă când vine vorba de bulinuțe, ei, aici e și mai și. Unde s-a mai pomenit atâta drăgălășenie, atât de multă veselie, un râs zglobiu și un mod de a face haz de necaz care mi-a înseninat cele mai sumbre zile ale vieții mele, învățându-mă că viața nu e altceva decât bucurie pe pâine. Zilele adolescenței mele au fost mai frumoase și mai piperate având alături o asemenea camaradă, pe umărul căruia nu doar că puteam să-mi plâng amarul până la aberație (și-atunci apăreau povești cu oameni mici și viziuni despre înmormântări proprii), ci și să-mi ud bucuriile cu lacrimi de râs până la isterie. Și pentru că prietenia adevărată nu o urnești prea greu din loc, aflați că această făptură deosebită, care privește lumea dintr-o mare de bucle prin doi ochi ageri parcă pictați pe un ten perfect, a știut să ierte încă din prima zi în care am cunoscut-o, de la faptul că i-am deschis fermoarul de la bluză în fața clasei atunci când nu avea nimic pe dedesubt, și până la prima lună de facultate în care am proiectat-o fără voia mea într-un loc prea aglomerat pentru planurile ei de atunci, într-un cămin care a făcut-o să fie perfecțiunea de bulinuță care mi se înfățișează astăzi. Ea spune că o parte din ce este azi mi se datorează și mie, dar parcă n-aș știi cu câtă modestie mi-a stat mereu alături, încercând să mă facă să mă vad tot timpul prin ochii ei binevoitori, dorindu-mi tot ce e mai bun și mai frumos, având numai vorbe de laudă atunci când îmi plecam capul de nesiguranță, iar pentru toate aceste lucruri, cred că o parte din ce e ea a coborât direct de la Dumnezeu legată cu o buclă de înger. Pentru toate aceste lucruri, Bulinuța mea dragă, Te Iubesc și îți mulțumesc!!

Fără Sens

Mi-am amintit azi de o scriere mai veche, pe care o iubesc și pe care-mi doresc să o las aici mărturie pentru o persoană care este departe, dar care îmi lipsește în fiecare zi:


"... Mi-ar plăcea să pot spune că am ceva de spus, că îmi freamătă în suflet vorbe care sunt în stare să atingă omenirea în cel mai frumos mod, sau să stârnească controverse, sau să ridice polemici și probleme...Dar nu, nu am...Sunt la fel de nepăsătoare ca hibernarea ursului din luna lui undrea, la fel de liniștită ca zăpada care face să pară că lumea se oprește în diminețile în care o găsim afânată și neumblată...Am timp să stau și să rumeg la tot ce mi-e drag și la tot ce mi-e dor.
            Și-n lucrurile astea importante se ascund doi ochi rotunzi și frumoși, care mă căutau înfometați prin toată sala, zi de zi...Pentru că toate lucrurile mari și nemuritoare încep cu o privire și cu un zâmbet...Câtă chimie într-un singur moment în care ochii ți se întâlnesc duios, curios, vesel; moment ce îți rămâne în amintire no matter the time, no matter the place, no matter the distance. Și lucrurile mărunte, făcute dintr-un suflet cald și bun, cântăresc mai mult decât o mie de cuvinte. Am învățat că distanța se topește în fața unui "mi-e dor" și că aripile timpului nu pot să măture amintirea atunci când ți-e drag un om, că dăruirea se face prin gesturi dar și prin cuvinte și că, oricând, bucuria de a te deschide te eliberează de tot ce-ai ascuns până atunci... Poate că "niciodată" înseamnă prea mult timp...Dar tot ce știu e că niciodată nu voi fi Fără Sens...Pentru că amintirea lui s-a ascuns pentru totdeauna în mine..."

Din alt basm

Pentru că magia lui noiembrie a plecat și a ramas doar frigul, mă văd iar nevoită să mă întorc cu picioarele pe pământ. Aș vrea să pot să scriu, așa cum m-a rugat o ființa dragă mie, despre toate temerile care mi-au gâtuit glasul și m-au făcut să-mi înghit plânsul în micul nostru băruleț aseară, dar mi-e teama ca o data ce aș începe, șuvoiul de nefericire mi-ar țintui nu doar viata în loc, ci și mâinile pe tastatura, făcându-mă să scriu doar lucruri triste... Așa ca m-am hotărât sa va povestesc despre o altfel de lume. O lume in care magia lui "poate" devine adevăr curat, acolo unde oamenii apropiați iti apar mai mari decât i-ai perceput la prima privire. Apropierea oamenilor deosebiți m-a umplut de încântare de când mă știu, iar energia pe care le-o sorb din priviri și din gesturi ma încarcă cu lucruri pe care le fermentez apoi într-un suflet mai bun ca pe-o licoare, pe care le tencuiesc la ceea ce vreau sa de vin și să fac în aceasta viață, pentru că oamenii buni și frumoși îmi rămân alături ca un jurământ cu sânge, toată viața. Povestea mea începe într-o țară prea tristă ca sa mai creadă în prinți și prințese, în adevăruri și naturaleți, într-un loc în care formalul și eticheta sunt moduri de viata. Niciodată nu am visat la prinți, dar imaginea unui Garden Party la casa regala mi-a înfiorat simțurile timp de o ora... O ora în care am fost ochi și urechi, o ora în care am sorbit fiecare cuvânt al unui om atât de deosebit, încât prin simplitatea lui nu lasă să transpară cascada de măreție pe care o poarta în suflet și-n poveste. Și-am pășit alături de el în imaginația mea pe covorul rosu, alături de demnitari și oameni de presa, alături de nobili și învățați, și m-am minunat, și m-am comportat asa cum știam ca eticheta o impune. Iar bucuria pe care am simțit-o când mi-am imaginat o lume de basm pentru o clipa nu se năștea din închipuirea bogățiilor din jurul mesei, al gâturilor femeilor sau din interiorul garajelor, ci din măreția unui moment care aduce istoria în contemporan, decența în prim plan și care proiectează grandoarea în cea mai fina naturalețe. Și nu a fost nici măcar un moment în care sa pot gândi cu invidie la mâinile tremurânde sub greutatea somptuoasei invitații, nici clipă în care să-mi fi dorit să-l însoțesc la bal, caci ființa mea nu purta decât bucuria faptului că am întâlnit încă un om deosebit, onest, modest, minunat de intelectual, pe care să-l pot lua cu mine în suflet ca pe-un model de viață, o data cu povestea lui din altă lume...
Ceea ce mereu mă covârșește la oamenii cu adevărat mari, fascinanți și deosebiți, este faptul că în niciun moment prezența lor nu te strivește și nu te încarcă de greu, de năzuințe și de orgolii, de mândrie și trufie, pentru că știu să-și modifice discurusul o dată cu interlocutorul, pentru că în umbra grandorii lor niciodată nu te simți stingher, mic și neînsemnat, ci doar minunat de norocos, uimit și copleșit de măreție. Spun aceste lucruri gândindu-mă nu doar la prietenul care mi-a deschis azi prin poveste calea către o lume care nu credeam că mai există, ci ca un omagiu pentru toți oamenii excepționali pe care i-am întâlnit sau pe care doar mi-am dorit să-i întâlnesc, admirându-i de la distanță. Modelul lor uman mă face să-mi doresc să fiu mai bună, mai sârguincioasă, mai umila...

Sweet November

Am o mie de ochi în minte, dar i-am ales pe cei mai frumoși. Toți ațintiți spre mine, gata să clipească în același ritm cu respirația mea... Și i-am ales pe cei mai frumoși.
Nimic din ce ar putea însemna o clipă trecătoare nu m-ar face să simt regrete, pentru că niciodată nu am regretat ceva ce a fost, ci doar ceea ce simțeam  că nu mai este lângă mine. Mi-am învățat inima să bată detașat, bătăi deștepte, bătăi arțăgoase, bătăi misterioase și egocentrice, bătăi goale. Mi-am învățat brațele să nu mai îmbrățișeze aerul în somn, poftind cu jind la cel drag. Mi-am învățat trupul să mă asculte. Dar ce n-am putut să controlez a fost acea electrizantă chimie care mai apare uneori și-mi face ochii scânteietori. De mult așteptam seara de ieri, ca o mireasmă care mi-a bătut în geam, iar când am deschis mi-a arătat că există speranță și fericire. De mult aștept seara ce o să vină, chiar dacă va fi doar una...Iar pentru că în niciun caz coerența nu e punctul meu forte în seara aceasta, o să vă spun că am mai avut Sweet Novembers, dar niciunul atât de desăvârșit...



Iar într-o dimineață, când pe străzi o să fim doar eu și liniștea, o să mă tolănesc pe un covor de frunze arămii, o să le foșnesc printre degete ca și când mi-aș trece mână prin părul unui băiat frumos, și o să rămân așa câteva clipe, doar eu și pământul, unindu-mă cu tot ce-nseamnă "de unde-am venit" și "încotro mă îndrept", pentru că, mai presus de toate, sunt și eu un rod al toamnei...

It's all about beauty

 Săptămâna aceasta totul a fost despre frumusețe și frumos. Cumva această trăsătură devenită tot mai mult un sentiment pe care îl încerc e omniprezentă în zilele mele. Aș putea spune că am învățat să mă simt frumos. Și mai e ceva care m-a însoțit zilele astea. Această melodie care a dat tonul stării mele. M-am îndrăgostit săpătmâna aceasta de cel puțin trei ori. And still counting...
Primul care mi-a făcut inima să tresalte a fost cel care poartă amintirea anului trecut. L-am revăzut, m-am bucurat și-am vibrat c-am trecut prin tremurul începutului de noiembrie din acel an, asa cum mi se umple sufletul de drag cu fiecare amintire, și-atunci parca l-am iubit puțin.
Apoi a fost cel care m-a trezit noaptea din somn ca sa mă sărute. M-am bucurat pentru că îl așteptam  și  anticipam în adâncul ființei mele, și-așa mi s-a părut că îl iubesc puțin. Mi-am promis că o să îl sărut într-o zi.
Și m-am scufundat apoi în mirajul frumuseții desăvârșite și am iubit o seară întreagă cu ochii o ființă atât de frumoasă încât îmi amintește de momentul acela perfect al întâlnirii soarelui cu orizontul la apus. M-am bucurat. Mereu mi-am spus că dacă ar trebui să aleg o virtute și numai una, aș alege frumusețea, pentru că e incredibil modul în care îți poate mângâia și bucura sufletul vederea unui chip frumos. Și e o însușire atât de completă, pentru că, în desăvârșirea lui, chipul oglindește atât de frumos ceea ce ești pe dinăuntru...
Și-a fost și dragostea de muzică, care mi-a vibrat fiecare particulă a sufletului, și bucuria de a mă lăsa purtată și unduită de ea în ultimele seri, a fost dragostea de prieteni și căldura lor cu aromă de pizza, dragostea pentru învățătură, bucuria și satisfacția pe care o încerc de fiecare dată când îmi dau seama cât de mult am crescut, nesăbuința de a-mi dori și de a visa și mai mult.

Și îndrăznesc să adun tot acest conglomerat sub denumirea de dragoste de viata, care mi-a inundat chipul și m-a făcut să fiu doar iubire și doar frumos săptămâna aceasta, ca o persona.

Îmi vine tare greu să scriu aici în ultima vreme. Simt că nu îmi găsesc cuvintele, că nu le pot lega, că nu le pot scurge în așa fel încât să-mi îmbie ochiul și sufletul citindu-le. Însă această planitudine reverberează pe alte planuri, și nu înseamnă decât că îmi merge bine. Pentru că mereu pentru mine scrisul a fost mereu catharsis. Și acum, frumosul îi ține locul...

În rândul lumii

Se uitau străini unul la celălalt, ca și când ar fi văzut în ochii celuilalt toată viața pe care puteau să o trăiască dacă nu s-ar fi întâlnit. Distanța dintre ei se mărea cu fiecare răsuflare, cu fiecare clipire... Parcă cu regret el își stinse țigara, încercând să pună capăt tăcerii, singura care îl mai mângâia la ceasul acesta al dimineții:

 - Și, zise, în fiecare zi treceam prin fața magazinului de ilustrate și era acolo... Dar era acolo în așa fel încât nu îi puteam percepe ființa într-un mod material. O boare, un abur... Da, asta era...Mai mult o iluzie decât o ființă încropită din oase și carne...
- Ai ezitat? murmură ea fixându-l cu ochii înmărmuriți într-o rugăminte.
- Aș fi vrut să ezit, dar am intrat direct, fără să gândesc, fără să știu...
Ea lăsă ochii în jos, cuprinsă de un freamăt nervos. Tremura cu toată ființa, așa că își luă un moment să respire, să se piardă în fumul din bucătăria mică. Atinse cana de ceai. Era rece...Oare câte ore trecuseră de când se așternuse această tăcere de oțel? Freamătul nervos o făcu să deschidă geamul. Aerul rece o îmbătă, strecurându-se în bucătăria care devenise prea mică pentru cei doi de acum străini și făcând-o să pară mai largă, mai suportabilă. El ridică privirea și îi urmări contururile... Ochii îi fugeau ca și când s-ar plimba pe un teren cunoscut, cucerit de mult, căruia îi cunoștea toate secretele. Mișcarea nervoasă a genunchiului îi dădea de veste că nu mai e mult timp...I se alătură la fereastra, își aprinse încă o țigară, trase un fum, apoi îi dădu drumul în aer...Era ca un abur...Câteva secunde se pierdu într-un colț de amintire, dar destul încât ea să îi prindă zâmbetul înfiorat, involuntar, care îi arcuia sprâcenele într-un fel pe care ea nu-l mai știa de mult...Îi răspunse cu un zâmbet trist și cu gestul complice pe care îl făceau încă din prima noapte petrecută împreuna...Îi fură țigara, trase un fum adânc, îl eliberă printre dinți, lăsându-l să treacă pe langă urechea lui ca o mângâiere. El o privi aproape implorând...Se întoarseră la masă - ea mai înviorată, el dărâmat.
- ...Avea mereu sprânceana dreaptă ridicată, ca într-o continuă întrebare. Și mă-ntrebam de ce se tot întreabă. Și-apoi am văzut că scepticismul ei nu e altceva decât o continuă mirare în fața lumii și a vieții. Era ca o copilă care parcă vedea pentru prima dată orice - o frunză, un bătrân, o urmă într-o ceașcă de cafea... Și-atunci am simțit din nou că nu vine din rândul lumii, că nu-i altceva decât un abur, o boare...Pentru că totul e ușor, imaterial pentru ea, frumos, pur. E ca și când ar fi învăluită de albastru...Și aș fi vrut să nu vreau să intru, aș fi vrut ca dintre toate deciziile din viața mea aceasta să fie cea mai spontană, prostească și pripită...Dar n-a fost așa, a fost cea mai lucidă clipă.
- Și-ai zburat, Amike...îi spuse ea blând, zâmbind neprefăcut. Folosise porecla ștrengărească cu care îl tachina când îl cunoscuse prima dată, dar înainte să îl cunoască. Și zâmbetul ei îi dădu aripi ca-n prima zi, necugetând sări de la masă, îi căzu cu capul în poală, iar ea își cufundă mâinile în părul lui sârmos...

Zorii mijeau, bărbați în pantaloni bleumarin de fetru se desprindeau de porțile caselor, înaintând mecanic, sacadat, în aceeași direcție, în același ritm. În cartierul industrial nu distingeai decât gri și bleumarin, ca într-o uniformă. Poarta zăngăni metalic și el ieși pierdut, greu.. O luă în aceeași direcție pe asfaltul umed, laolaltă cu uniformele, fără să știe că, de sus, veghează ea. Ea zâmbi senină, urmărind ropotele egale, metalice. Cu cât era mai departe, cu atât îl vedea mai gri și mai bleumarin. Își prinse brațele ca-ntr-o îmbrățișare de sine și simți carnea grea, puternică. Și-atunci știu că nu poate fi nimic altceva în ființa ei decât terestru - piatră, pământ și metal. O dată cu aburul ce se ridica de la pământ, vestind un ger năpraznic, îl distingea și pe el pierzându-se, ridicându-se parcă spre orizont, ca un abur...Un om în rândul lumii...

Cațavencuieli aka. să vedem lumea-n negru

Din sărbători a rămas numai zăpada bătătorită pe străzi, porcul în pungi de jumate' de kil' în congelator și senzația că totul nici nu s-a întâmplat...Ce-a fost Crăciunul decât o zi petrecută în pijamale? Ce-a fost revelionul decât aceleași artificii obosite poluând noaptea, aceleași petreceri aburite de alcool, aceleași urări și îmbrățișări transpirate la miezul nopții?! Nu s-a schimbat nimic anul acesta, nici noi, nici lumea, nici timpul...Nici măcar săptămâna,care începe tot luni, contrar unor discuții...Colindători știrbi și murdari, pe care îi asculți stânjenit, sperând să cânte cât mai repede, jurându-te că pentru următorii nu te deranjezi să mai deschizi ușa...Nicio anticipare, nicio așteptare. Bucuria că vine Moșu' a pierit o dată cu vârsta de 5 ani și nici măcar nu îți dorești nimic material. Atât de multă agitație - pentru ce?!
Dar comoditatea și lehamitea de după nu pot să ascundă ceva ce reiese atât de evident în tradiția românilor. Pentru că te duci în vizite bolborosind că a trebuit să renunți la patul cald și la telecomanda stricată, dar între Crăciun și Anul Nou, suntem toți acasă, suntem toți împreună, supărările se adună toate sub brad, stivuite, surpându-se sub propria lor greutate și făcând loc luminii. Și printre sărățele și fursecuri, vin fiert și șampanie, pulsează inimile și sclipesc ochii unor suflete care se revăd după mult timp, care-și deapănă niște amintiri a căror bucurie le face șederea mai ușoară,oriunde ar fi ea. Și bucuria și zâmbetele nu sunt false, pentru că românul e generos și cu inima largă, în casa lui poți intra cu bocancii plini de zloată și nu se va uita chiorâș la tine, iar atunci când îți întinde masa o face din suflet și-ți scoate tacâmurile noi și lichiorul cel mai fin. Luxul a devenit o amintire în cele mai multe case anul acesta, dar nu și bucuria... De-aia nu vreau să plec de aici, de-aia aici e acasă, și nicăieri altundeva!