În ordine aleatorie:
1. Ceaiul verde cu iasomie. L-am descoperit într-un borcănel micuț, cu dop de plută, și cred ca îl voi iubi toata viața. O încântare a simțurilor!! Aroma subtilă călătorește din nas direct către gat și apoi îți învăluie tot corpul, și e incredibil cum pare să nu îți atingă limba nici măcar o secundă, încât simți că în tot timpul acesta n-ai făcut decât să miroși (o grădină întreagă, aș putea spune). O alăturare cel puțin nobilă.
2. Ciocolata neagră. Multă vreme nu am fost prietene. Am acceptat-o într-o periadă stresantă de sesiune în care am simțit că papilele mele gustative au nevoie de asprime. What a fool I've been!! Atat de fină, atât de subtilă, te face să înțelegi că adevărata dulceață a vieții vine din profunzime...E varianta comestibilă a fascinației barbaților pentru femeia arabă (puternică, seducătoare, misterioasă).
3. Cățeii. Și probabil toate animalele mici (a se include și omul). Ghemuri de puf, ghemuri de roz, ghemuri de soare. Îmi smulg o reacție incredibilă de duioșie amestecată cu...canibalism. Le-as smotoci, le-as băga în gură, le-aș băga în suflet. Incredibilă senzație de dragoste pură, care mă face să cred că drăgălășenia lucrurilor mici trezește în noi o genă responsabilă cu toată frumusețea și împlinirea din lume.
4. Mirosul de iarbă cosită. Pentru că poartă în el senzația de vară, de libertate, de viață trăită în armonie cu universul. Pentru că nimic mai mult nu-mi doresc pe lume primăvara și vara decât să alerg pe dealuri, să mă contopesc cu natura, să mă reduc la esențial. Și lângă această plăcere e visul că într-o zi o sa trăiesc într-o casă la marginea unei păduri, la fel ca o femeie minunată pe care am întâlnit-o în copilăria mea, și care din paie și mușchi și coajă de lemn făcea adevărate opere de artă. Și-atunci am înțeles că nu e nimic mai curat și mai pur decât dorința de a te uni cu pământul.
5. Marea. Cu ea am o adevărată poveste de dragoste. În copilărie îl salutam pe Neptun cu respect și solemnitate profundă în fiecare an, la venire și la plecare, fiind convinsă că fiecare val care se mișca purta răspunsul lui la acest salut. În adolescență am căutat dragostea și pofta de viață în fiecare răsărit, așa cum mă învățaseră cei de la Vama Veche că trebuie să fac. Acum, fiecare vară petrecută departe de ea e o vară în care eu sunt străină, eu nu sunt eu. Piele sărată, piele fierbinte, piele de ciocolată. Păr rebel și mereu ondulat. Tălpi fine. Nisip în palmă, nisip lipit pe piele, nisip în valiza de întoarcere...Vara asta-am să mă-ndrăgostesc...
6. Cărțile. Tot ceea ce sunt astăzi le datorez și lor. Uimitoare voluptate de a descoperi între două bucăți de carton un milion de lumi, un milion de ființe, un milion de "tu"-uri, fiecare în altă ipostază de care simți că eul narativ era mai conștient de tine decât ești tu, ca și când te-ar arăta cu degetul: "uite, uite cine esti!!". Nimic nu mă face pe lume să mă simt mai goală, mai dezbrăcată de puterea cuvântului și de umanitate decât lipsa unui roman (la fel ca și lipsa timpului pentru a îl savura). Teribil supliciu de a reveni la realitate atunci când se termină, teribil sentiment de sfârșeală! Și îmi jur că nu mai pot suporta încă o asemenea despărțire, dar mereu apare o carte nouă, care mă îmbie, mă convinge, și mă face să mă îndrăgostesc. Cărțile te fac mai frumoasă, la fel și locul în care le citești. Sprijinită de un pom, pe o banchetă de tren, pe un pervaz de geam cuibărită între perne pufoase...
7. Mătasea. Materialul nobil. O a doua piele. Simți că ești îmbrăcată în apă. Simți că ești îmbrăcată de îngeri. Simți că vântul bate pentru a-ți văluri ție îmbrăcămintea. O definiție a plutirii, a culorii pe care o emani, a frumuseții în cea mai transparentă și flatantă formă.
8. Senzația de plutire de după sport. Cum de nu te-am descoperit decât târziu, clăditor de trupuri zeiești și de caractere nobile? Orgasm al mușchilor și-al endorfinelor, te face să înveți că numai odată cu lupta vine câștigul și nimic din ceea ce înseamnă ocoliș nu te desăvârșește. Încordarea voinței, puterea care vine din limita ambiției, încordarea mușchilor, atingerea obiectivelor și apoi o desfătătoare satisfacție, ușurătate, plutire...Nimic pe lume nu mă face să mă iubesc pe mine însămi mai mult decât acest umil și vechi-de-când-lumea exercițiu al ființei.
9. Muntele atunci când soarele strălucește pe zăpadă. Pentru că nici diamantele nu au o mai frumoasă strălucire. Incredibilă senzație că stai deasupra lumii pe un miliard de cristale. Nimic nu mă face să mă simt mai prețioasă și mai liberă.
10. Gheața pe geamuri. Pictură de curent impresionist. Mereu mă întreb ce-a vrut să spună iarna când le-a pus acolo și de ce nu rămân acolo tot anul?! Parc-ar fi răsuflare de zână.
11. Pantofii. Niciodată prea mulți, niciodată prea colorați, niciodată prea frivoli. Pentru că mereu se ascund de mine atunci când îi caut, mereu mă umilesc pentru că sunt prea mică, și mereu mă surprind atunci când nu îi doresc cu cele mai frumoase minuni de modele. Arta la picioarele mele. Pentru că ei mă ajută să fiu cameleonică, sigură pe mine, împiedicată, fragilă și fină.
12. Muzica - în glas și în spirit. Are un impact atât de puternic asupra mea încât e în stare să îmi schimbe o etapă din viață. Nu pot să o ascult fără să cânt, nu pot să o fredonez fără să mă atingă. Mă emoționează profund, și simt că toată viața mea poate fi redată doar printr-o succesiune de melodii de fundal. Prima mea mare dragoste, ultimul meu mare regret. Vreau să cânt!
13. Somnul în timpul furtunii. Senzația de protecție pe care mi-o dă camera aerisită și așternuturile moi, ca și când aș avea o peliculă care mă ține departe de orice rău, nu doar de natura dezlănțuită. Mereu am iubit furtuna și sălbăticia ei! Mereu am simțit că înțeleg, la un anumit nivel, de ce e atât de supărată...
14. Camera bunicii (de pe beci). În zilele toride mă ascundeam acolo să dorm ca într-o oază de răcoare și întuneric. O făcusem a mea chiar și pe timpul cât eram plecată - lăsam mereu bilețele surpriză cu sarcini pe care să le îndeplinească în lipsa mea pentru ca acest cuibușor să-mi fie cât mai pe plac. Șifonierul era ticsit de amintiri, de mame și mătuși tinere și cochete, de copilărie, de porturi populare și pături grele din lână cu motiv popular care îmi produceau mâncărimi pe piele. Trecutul din casa bunicii era ca un teritoriu care mă durea, pentru că deși îl găseam pretutindeni, eu nu făceam parte din el, și cu mintea aceea de copil conștientizam cumva ireversibilitatea timpului. E camera în care am cugetat cel mai adânc la rațiunea ființei, și eram doar un copil...
15. Râsul cu lacrimi. Ceva ce mă caracteriza puternic până nu de mult. Eu eram fata care râdea în cascade de lacrimi tot timpul, pentru orice. Într-un final am pierdut acest lucru. Poate era apanajul copilăriei, poate am pierdut inocența de a mă bucura sincer și simplu și din orice ca și atunci. Dar chiar și-n zilele astea, atunci când se întâmplă, e cel mai sincer semn că nu pot fi mai fericită de atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu