Sweet November

Am o mie de ochi în minte, dar i-am ales pe cei mai frumoși. Toți ațintiți spre mine, gata să clipească în același ritm cu respirația mea... Și i-am ales pe cei mai frumoși.
Nimic din ce ar putea însemna o clipă trecătoare nu m-ar face să simt regrete, pentru că niciodată nu am regretat ceva ce a fost, ci doar ceea ce simțeam  că nu mai este lângă mine. Mi-am învățat inima să bată detașat, bătăi deștepte, bătăi arțăgoase, bătăi misterioase și egocentrice, bătăi goale. Mi-am învățat brațele să nu mai îmbrățișeze aerul în somn, poftind cu jind la cel drag. Mi-am învățat trupul să mă asculte. Dar ce n-am putut să controlez a fost acea electrizantă chimie care mai apare uneori și-mi face ochii scânteietori. De mult așteptam seara de ieri, ca o mireasmă care mi-a bătut în geam, iar când am deschis mi-a arătat că există speranță și fericire. De mult aștept seara ce o să vină, chiar dacă va fi doar una...Iar pentru că în niciun caz coerența nu e punctul meu forte în seara aceasta, o să vă spun că am mai avut Sweet Novembers, dar niciunul atât de desăvârșit...



Iar într-o dimineață, când pe străzi o să fim doar eu și liniștea, o să mă tolănesc pe un covor de frunze arămii, o să le foșnesc printre degete ca și când mi-aș trece mână prin părul unui băiat frumos, și o să rămân așa câteva clipe, doar eu și pământul, unindu-mă cu tot ce-nseamnă "de unde-am venit" și "încotro mă îndrept", pentru că, mai presus de toate, sunt și eu un rod al toamnei...

It's all about beauty

 Săptămâna aceasta totul a fost despre frumusețe și frumos. Cumva această trăsătură devenită tot mai mult un sentiment pe care îl încerc e omniprezentă în zilele mele. Aș putea spune că am învățat să mă simt frumos. Și mai e ceva care m-a însoțit zilele astea. Această melodie care a dat tonul stării mele. M-am îndrăgostit săpătmâna aceasta de cel puțin trei ori. And still counting...
Primul care mi-a făcut inima să tresalte a fost cel care poartă amintirea anului trecut. L-am revăzut, m-am bucurat și-am vibrat c-am trecut prin tremurul începutului de noiembrie din acel an, asa cum mi se umple sufletul de drag cu fiecare amintire, și-atunci parca l-am iubit puțin.
Apoi a fost cel care m-a trezit noaptea din somn ca sa mă sărute. M-am bucurat pentru că îl așteptam  și  anticipam în adâncul ființei mele, și-așa mi s-a părut că îl iubesc puțin. Mi-am promis că o să îl sărut într-o zi.
Și m-am scufundat apoi în mirajul frumuseții desăvârșite și am iubit o seară întreagă cu ochii o ființă atât de frumoasă încât îmi amintește de momentul acela perfect al întâlnirii soarelui cu orizontul la apus. M-am bucurat. Mereu mi-am spus că dacă ar trebui să aleg o virtute și numai una, aș alege frumusețea, pentru că e incredibil modul în care îți poate mângâia și bucura sufletul vederea unui chip frumos. Și e o însușire atât de completă, pentru că, în desăvârșirea lui, chipul oglindește atât de frumos ceea ce ești pe dinăuntru...
Și-a fost și dragostea de muzică, care mi-a vibrat fiecare particulă a sufletului, și bucuria de a mă lăsa purtată și unduită de ea în ultimele seri, a fost dragostea de prieteni și căldura lor cu aromă de pizza, dragostea pentru învățătură, bucuria și satisfacția pe care o încerc de fiecare dată când îmi dau seama cât de mult am crescut, nesăbuința de a-mi dori și de a visa și mai mult.

Și îndrăznesc să adun tot acest conglomerat sub denumirea de dragoste de viata, care mi-a inundat chipul și m-a făcut să fiu doar iubire și doar frumos săptămâna aceasta, ca o persona.

Îmi vine tare greu să scriu aici în ultima vreme. Simt că nu îmi găsesc cuvintele, că nu le pot lega, că nu le pot scurge în așa fel încât să-mi îmbie ochiul și sufletul citindu-le. Însă această planitudine reverberează pe alte planuri, și nu înseamnă decât că îmi merge bine. Pentru că mereu pentru mine scrisul a fost mereu catharsis. Și acum, frumosul îi ține locul...

În rândul lumii

Se uitau străini unul la celălalt, ca și când ar fi văzut în ochii celuilalt toată viața pe care puteau să o trăiască dacă nu s-ar fi întâlnit. Distanța dintre ei se mărea cu fiecare răsuflare, cu fiecare clipire... Parcă cu regret el își stinse țigara, încercând să pună capăt tăcerii, singura care îl mai mângâia la ceasul acesta al dimineții:

 - Și, zise, în fiecare zi treceam prin fața magazinului de ilustrate și era acolo... Dar era acolo în așa fel încât nu îi puteam percepe ființa într-un mod material. O boare, un abur... Da, asta era...Mai mult o iluzie decât o ființă încropită din oase și carne...
- Ai ezitat? murmură ea fixându-l cu ochii înmărmuriți într-o rugăminte.
- Aș fi vrut să ezit, dar am intrat direct, fără să gândesc, fără să știu...
Ea lăsă ochii în jos, cuprinsă de un freamăt nervos. Tremura cu toată ființa, așa că își luă un moment să respire, să se piardă în fumul din bucătăria mică. Atinse cana de ceai. Era rece...Oare câte ore trecuseră de când se așternuse această tăcere de oțel? Freamătul nervos o făcu să deschidă geamul. Aerul rece o îmbătă, strecurându-se în bucătăria care devenise prea mică pentru cei doi de acum străini și făcând-o să pară mai largă, mai suportabilă. El ridică privirea și îi urmări contururile... Ochii îi fugeau ca și când s-ar plimba pe un teren cunoscut, cucerit de mult, căruia îi cunoștea toate secretele. Mișcarea nervoasă a genunchiului îi dădea de veste că nu mai e mult timp...I se alătură la fereastra, își aprinse încă o țigară, trase un fum, apoi îi dădu drumul în aer...Era ca un abur...Câteva secunde se pierdu într-un colț de amintire, dar destul încât ea să îi prindă zâmbetul înfiorat, involuntar, care îi arcuia sprâcenele într-un fel pe care ea nu-l mai știa de mult...Îi răspunse cu un zâmbet trist și cu gestul complice pe care îl făceau încă din prima noapte petrecută împreuna...Îi fură țigara, trase un fum adânc, îl eliberă printre dinți, lăsându-l să treacă pe langă urechea lui ca o mângâiere. El o privi aproape implorând...Se întoarseră la masă - ea mai înviorată, el dărâmat.
- ...Avea mereu sprânceana dreaptă ridicată, ca într-o continuă întrebare. Și mă-ntrebam de ce se tot întreabă. Și-apoi am văzut că scepticismul ei nu e altceva decât o continuă mirare în fața lumii și a vieții. Era ca o copilă care parcă vedea pentru prima dată orice - o frunză, un bătrân, o urmă într-o ceașcă de cafea... Și-atunci am simțit din nou că nu vine din rândul lumii, că nu-i altceva decât un abur, o boare...Pentru că totul e ușor, imaterial pentru ea, frumos, pur. E ca și când ar fi învăluită de albastru...Și aș fi vrut să nu vreau să intru, aș fi vrut ca dintre toate deciziile din viața mea aceasta să fie cea mai spontană, prostească și pripită...Dar n-a fost așa, a fost cea mai lucidă clipă.
- Și-ai zburat, Amike...îi spuse ea blând, zâmbind neprefăcut. Folosise porecla ștrengărească cu care îl tachina când îl cunoscuse prima dată, dar înainte să îl cunoască. Și zâmbetul ei îi dădu aripi ca-n prima zi, necugetând sări de la masă, îi căzu cu capul în poală, iar ea își cufundă mâinile în părul lui sârmos...

Zorii mijeau, bărbați în pantaloni bleumarin de fetru se desprindeau de porțile caselor, înaintând mecanic, sacadat, în aceeași direcție, în același ritm. În cartierul industrial nu distingeai decât gri și bleumarin, ca într-o uniformă. Poarta zăngăni metalic și el ieși pierdut, greu.. O luă în aceeași direcție pe asfaltul umed, laolaltă cu uniformele, fără să știe că, de sus, veghează ea. Ea zâmbi senină, urmărind ropotele egale, metalice. Cu cât era mai departe, cu atât îl vedea mai gri și mai bleumarin. Își prinse brațele ca-ntr-o îmbrățișare de sine și simți carnea grea, puternică. Și-atunci știu că nu poate fi nimic altceva în ființa ei decât terestru - piatră, pământ și metal. O dată cu aburul ce se ridica de la pământ, vestind un ger năpraznic, îl distingea și pe el pierzându-se, ridicându-se parcă spre orizont, ca un abur...Un om în rândul lumii...

Cațavencuieli aka. să vedem lumea-n negru

Din sărbători a rămas numai zăpada bătătorită pe străzi, porcul în pungi de jumate' de kil' în congelator și senzația că totul nici nu s-a întâmplat...Ce-a fost Crăciunul decât o zi petrecută în pijamale? Ce-a fost revelionul decât aceleași artificii obosite poluând noaptea, aceleași petreceri aburite de alcool, aceleași urări și îmbrățișări transpirate la miezul nopții?! Nu s-a schimbat nimic anul acesta, nici noi, nici lumea, nici timpul...Nici măcar săptămâna,care începe tot luni, contrar unor discuții...Colindători știrbi și murdari, pe care îi asculți stânjenit, sperând să cânte cât mai repede, jurându-te că pentru următorii nu te deranjezi să mai deschizi ușa...Nicio anticipare, nicio așteptare. Bucuria că vine Moșu' a pierit o dată cu vârsta de 5 ani și nici măcar nu îți dorești nimic material. Atât de multă agitație - pentru ce?!
Dar comoditatea și lehamitea de după nu pot să ascundă ceva ce reiese atât de evident în tradiția românilor. Pentru că te duci în vizite bolborosind că a trebuit să renunți la patul cald și la telecomanda stricată, dar între Crăciun și Anul Nou, suntem toți acasă, suntem toți împreună, supărările se adună toate sub brad, stivuite, surpându-se sub propria lor greutate și făcând loc luminii. Și printre sărățele și fursecuri, vin fiert și șampanie, pulsează inimile și sclipesc ochii unor suflete care se revăd după mult timp, care-și deapănă niște amintiri a căror bucurie le face șederea mai ușoară,oriunde ar fi ea. Și bucuria și zâmbetele nu sunt false, pentru că românul e generos și cu inima largă, în casa lui poți intra cu bocancii plini de zloată și nu se va uita chiorâș la tine, iar atunci când îți întinde masa o face din suflet și-ți scoate tacâmurile noi și lichiorul cel mai fin. Luxul a devenit o amintire în cele mai multe case anul acesta, dar nu și bucuria... De-aia nu vreau să plec de aici, de-aia aici e acasă, și nicăieri altundeva!

Caleidoscop

Am plecat la drum cu zorile... Drumul către munte urcă prima dată în moonboots, apoi în mașină, apoi în telescaun, altitudinal (numărând stâlpii cu nerăbdare în timp ce îți degeră mâinile în mănuși), apoi în clăpari, pentru ca în final să coboare lin, christianic și întortocheat, într-o plăcută rutină, pe pârtia care te copleșește atunci când o privești de sus prin iluzia de nesfârșire. M-U-N-T-E... Cuvânt greu, răsună ca un ecou, zici că-i făcut chiar el din piatră.

Urcând pe telescaun, c-un nod de-o șchioapă în gât, pentru că îmi reveneau în minte imagini thrilleristice din filmul "Frozen", am observat pe bara de protecție zăpada depusă în cristale, ca un iaurt înghețat, ca niște țepi de băiat rebel și geluit...
Mi-am amintit de experimentele lui Masaru Emoto, care arată cât de mult îți afectează un cuvânt aura energetică, pentru că ești 80-90% apă și apa formează cristale în mod diferit dacă îi sunt transmise cuvinte pozitive sau negative. Cuvântul "iubire" formează un cristal rotund, armonic, nestrident, cuvântul "adevăr", creează o steluță de o simetrie perfectă, cuvântul fericire - o dantelă translucidă incredibil de frumoasă. Cuvintele negative împrăștie particulele apei în forme neregulate, tulburi.
Steluțe și dantele...Milioane și milioane de cristale armonioase depuse una peste alta în întinderi nesfârșite de alb. Aura mea energetică înconjurată de cristale perfecte, totul alb, totul pur, totul pozitiv în această zi geroasă... Natură, lumină...Seninătate!

Want you to make me feel...like I'm the only girl in the world...

Mi-e drag videoclipul acesta nou al Rhiannei...

E atât de frumos făcut încât zici că ai aterizat în mijlocul primăverii, pe un tărâm al culorii...E ca o bucățică dintr-un tablou de Van Gogh...Delirant, amețitor, armonios. Și mai e și mesajul...
Dragostea nu este egoistă...

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

 Așa spune Biblia. Dar tot ce e omenesc e egoist. Și ți-ai încleșta brațele în jurul celui drag ca să nu-l mai vadă nimeni, ca să fie doar al tău. Și-ai vrea să fii cerul lui, aerul lui, să știi că îl doare fără tine. Să-l știi zvârcolit și spasmodic - cu dulce egoism - atunci când altul te privește și te admiră. Și dacă te-a durut ceva vrei ca el să sufere și să se întoarcă cu capul plecat, spunându-ți că nu o să se mai simtă om dacă nu te are pe tine.
Vreau un bărbat (pentru că de mult nu mai vreau un băiat - confuz, infatuat, imatur) cu brațe puternice și ochii ageri. Nu vreau ca nimic să îi tulbure privirea, nimic demonic, nimic încețoșat, nimic pervers, nimic tâmp. Seninătate și înțelepciune. Vreau să tresară când mă vede și să nu se fâstâcească. Vreau ca, într-o cameră plină de oameni, atunci când ni se întâlnesc privirile, să rămânem brusc doar noi doi. Vreau responsabilitate și răbdare, vreau să mă certe și să aibă dreptate, să știe mai bine ca mine...Vreau să fie matur și jovial, să fie complex, să fie profund, să fie sincer, să fie demn. Și chiar de va trece dragostea de început, să pot să mă uit la el cu mândrie, să-l port în suflet și alături ca pe ceva ce-mi aparține în mod natural, fără artificii, fără dubii. Vreau să mă facă să mă simt ca și când sunt singura fată din lume...
Evident, vreau prea multe :))

Lovely people. Part one.

Am pornit la drum cu mine, nu mă abateți! Nu-mi puneți piedici, nu-mi distrageți calea! Sunt eu și cu mine și-am în suflet o mare de oameni.
Poate că mă mai împiedic uneori, dar mereu am în urmă o mână fermă care mă aduce pe calea cea dreaptă, cu blândețe, cu gingășie, cu acea desăvârșire pe care numai îngerii o au. E mama, și-mi spune cum o să fac lucruri mari și bune, pentru că în mine mocnește ceva special, ceva unic. Iubirea ei, imensă și necondiționată, știu că va fi toată viața mea colacul care mă va salva din orice, pentru că a fost atât de multă încât simt că, o dată revărsată către mine, nimic nu îmi va mai putea face rău, pentru că mă va proteja. Din spatele ei, veghează un tată pe care l-am crezut absent, dar care e mai prezent decât oricând, observă și aprobă, își ia notițe ca un școlar și tremură de drag când vin acasă. Suntem copii atâta vreme cât mai avem părinți, dar chiar și atunci când maturitatea bate la poartă și te aruncă în vâltoarea vieții, e bine să știi că ai un cuib în care să te întorci, un loc pe care să-l numești acasă - and "somebody told me that this is the place, where everything's better and everything's safe". Un loc drag și cald, pe drumul spre care dispar toate problemele și nesiguranțele și unde te întorci mereu ca să îți fie mai bine. Doar bine.
Apoi e trupa mea de "Gnoche", gagicile mele turbate, care-mi dau o gură de respiro când totul pare prea serios în jur. Sunt ele și sunt serile noastre, în baruri calde și intime, la un pahar de vin și de vorbă. Destăinuiri și comploturi se țes în jurul nostru și al săptămânii care ne desparte, și mereu ne îmbogățim cu câte ceva: o experiență, un sfat, un zâmbet.
E Alina mea bună și de nădejde, cu care aș merge oricând pană la capătul lumii și cu care am și fost deja de vreo câteva ori acolo. În blândețea ei, pe care cu greu o afișează lumii de rând, se oglindește antitetic un sarcasm extrem de revigorant, și știu că dacă sunt în sufletul ei e pentru că sunt specială, pentru că nu oricine își găsește loc acolo, pentru că ea e specială. E, emblematic, omul în care ai încredere, pentru că îți dă siguranța și constanța de care ai nevoie într-o prietenie. Și e timiditatea ei, și dulceața, și hotărârea și acel fel de a privi lucrurile un pic paranoic, dar exagerat de clar, care o fac să fie unică și completă și de luat cu drag cu tine oriunde.
E Iepurașul cel Nociv, care nici că putea să-și găsească (fără să vrea) o poreclă mai bună. Am urmărit-o transformându-se dintr-o copilă aiurită și extrem de dulce într-o femeie cerebrală, explozivă, la fel de aiurită, dar într-un mod extrem de asumat. Până și fazele ei experimentale sunt asumate complet, pentru că știe ce vrea și ce poate, și nu se teme s-o spună lumii de la balconul ei de la etajul 4. Și ne studiază, psihologic vorbind, și ne oferă tot timpul pe tavă numai dragoste și experiență, și are mereu numai cuvinte frumoase pentru noi. Și nu se teme să îți spună adevărul chiar de n-o să îți placă, dar îți place pentru că nu ai cum să nu o placi definitiv și irevocabil.
Ioana cea senzuală întregește trupa cu felul ei de-a fi un pic rezervat, dar extrem de delicios și de autentic. Ea e femeia spectacol, tot ce vrei găsești la ea. Un strop de masculinitate, liniște, cultură, umor, generozitate, picanterii și mereu, mereu un pahar cu vin și o carte bună. Extrem de asumată și ea, nu s-a sfiit niciodată să arate cum e și, cunoscând-o așa cum o știu eu, ai senzația că poți să îi vezi până în suflet pentru că la ea nu există ascunzișuri și fofilări, ci doar frumusețe autentică, nedisimulată, neîmpopistrată cu artificii sociale. Și este genul de frumusețe poetică, al cărei exterior îi oglindește perfect interiorul, într-o lumină potolită, naturală, pe care mereu te întrebi cum de ai avut norocul să o cunoști și să te placă.
Aceștia sunt oamenii care-mi veghează calea și care mă cunosc cum sunt eu într-adevăr, pentru că lor pot să le arăt exact ce-am în suflet. Am adunat de-a lungul timpului oameni frumoși în agenda mea și nu mi-ar ajunge spațiul virtual să îi descriu. O să le păstrez cândva un post și celorlalți, la fel de frumoși și de buni și de inteligenți, dar cu care mă întâlnesc mult mai rar... Pentru că toți îmi sunt dragi într-un mod în care nu mă mai satur să acumulez de la ei tot ce îmi oferă. Lovely people!